Teoria care schimbă viziunea asupra a ceea ce ne mână în lupte
Teoria automotivației a fost publicată pentru prima oară de Edward Deci și Richard Ryan în 1985. De atunci s-au realizat o multitudine de studii în domeniile psihologiei, sociologiei, managementului organizațional care se bazează pe această teorie și care scot în evidență necesitatea automotivației – motivației intrinseci – în realizarea sarcinilor școlare, de lucru sau în general în viața de zi cu zi.
Teoria automotivației – The Self Determination Theory – așa cum a fost ea enunțată de Deci și Ryan se bazează pe ideea că motivarea pentru orice fel de activitate vine din interiorul fiecăruia dintre noi și nu așa cum, în mod comun se crede, din exteriorul persoanei. Deci și Ryan combat ideea prin care unica motivație este ceva ce un om face altui om prin abilitățile pe care le deține pentru a-l motiva pe celălalt spre o mai înaltă performanță sau eficiență. În mod popular deținem credința că pentru a motiva pe cineva – pentru a învăța mai bine, de exemplu – ar trebui să vină dinspre adulți spre elevi/studenți tot felul de încurajări și impulsionări de ordin exterior. De multe ori auzim și vedem în jurul nostru părinți care ”își mituiesc copiii” cu bunuri materiale, mai scumpe sau mai ieftine pentru a avea rezultate bune la școală. Pe de altă parte întâlnim deseori tipuri de motivație negativă de genul amenințărilor sau privării de bunuri/plăceri în cazul în care rezultatele academice nu sunt la nivelul așteptărilor.
În mod contrar credinței de simț comun, toată munca pe care Deci si Ryan au depus-o de-a lungul anilor indică faptul că auto motivația, mai degrabă decât motivația exterioară, este miezul creativității, al responsabilității și al unui comportament motivațional sănătos. Inventivitatea și presiunea exterioară de care dau dovadă mulți părinți/tutori și cadre didactice de multe ori, pot duce la complianță, însă cu aceasta vin împreună câteva consecințe neplăcute, inclusiv dorința elevului/studentului de a sfida. Iar nici complianța, nici sfidarea nu reprezintă caracteristici autentice sau autonome și cu atât mai puțin nu denotă o motivare reală.
„Teoria automotivației este despre motivația umană și este organizată în jurul unei importante distincții comportamentele autonome și controlate. A fi autonom înseamnă a te comporta în acord cu sine. Când sunt autonomi oamenii își doresc ceea ce fac și îmbrățișează activitatea cu interes și angajament. În contrast, a fi controlat înseamnă să acționezi sub presiune. Când motivația unui individ este controlată, acesta acționează fără interes personal și fără convingere. Comportamentul acestui individ nu este expresia sinelui, pentru că sinele a fost subjugat de control. Acționarea individului în cazul motivației controlate este în fapt, o condiționare. Iar acești oameni pot fi foarte bine descriși ca alienați.” (Deci, 1996, p. 4)
Comportamentul performant în urma aplicării unei presiuni, de cele mai multe ori se oprește o dată cu aplicarea presiunii, fie ea negativă sau pozitivă, exterioară. Așadar, întrebarea la care au ajuns Deci și Ryan să aibă nevoie să răspundă nu a fost „ce pot face oamenii care au o poziție de putere asupra celorlalți – medici, profesori, tutori etc. – să își motiveze semenii?” ci mai degrabă „cum pot cei care dețin această responsabilitate să creeze condițiile necesare astfel încât ceilalți se vor auto motiva?”
În definitiv studiile lui Deci și Ryan au fost despre autonomia și autenticitatea personală centrate pe procesul motivațional, prin observarea comportamentelor care pot fi de-a dreptul considerate autonome și pe explorarea procesului motivațional care reglează aceste comportamente. În sine, teoria lui Deci și Ryan se bazează pe a descoperi ce „ne mână în lupte” atunci când nu suntem împinși de la spate sau amenințați pentru a performa în orice situație.
„Teoria examinează modul în care condițiile biologice, sociale și culturale fie îmbunătățesc, fie subminează capacitățile umane inerente pentru creșterea psihologică, implicarea și bunăstarea, atât în general, cât și în domenii și eforturi specifice.” (Ryan & Deci, Self-Determination Theory, 2017, p. 3). Dezvoltarea umană individuală se caracterizează prin implicare activă, achiziție de informații și reguli de conduită și integrare în grupuri sociale. Încă din copilărie (când este nevoie stringentă de un mediu de sprijin), oamenii manifestă o tendință înnăscută de a învăța. Aceste tendință include o nevoie inerentă de a explora, manipula și înțelege, cuplată cu motivația intrinsecă și o tendință de a asimila norme și reglementări sociale prin internalizare și integrare activă.
Comportamentul motivat intrinsec este comportamentul care este realizat din interes intern, iar „recompensa” primară este sentimentul spontan de eficacitate și plăcere care însoțește comportamentul. Comportamentul motivat extrinsec este contrast cu cel intrinsec și este reprezentat de comportamente care contribuie la rezultate separabile precum recompense externe sau recunoaștere socială sau evitarea pedepsei.
Printre altele, teoria automotivației vorbește despre cum comportamentele pot fi reglate din exterior, adică sunt controlate direct de forțe egoiste și externe sau pot fi controlate prin introiecție, caz în care persoana a preluat, dar nu a acceptat pe deplin controlul extern. În introiecție, o persoană este motivată de sentimente de vinovăție, rușine, stima de sine scăzută și frica de respingere, respectiv sentimente de aprobare a sinelui și a celorlalți. Comportamentele introiectate sunt astfel experimentate ca „controlant intern” (Ryan, 1982) în timp ce reglarea extrinsecă este controlată admirabil de entități sau persoane externe. Deși tipurile de reglare externă şi internă reprezintă motive controlate, este important de reținut că ele diferă atât prin natura factorilor fenomenologici cât şi prin calitatea comportamentului derivat de la aceștia. De exemplu, în timp ce reglementările extrinseci tind să depindă în mare măsură de factori de mediu aleatorii pentru recompense și pedepse, motivația intrinsecă, condusă din interior, poate determina comportamentul chiar și în absența unor factori externi aleatorii. În schimb, reglementările introiectate sunt adesea asociate cu presiunea, tensiunea și conflictul intern.
În teoria automotivației apare totodată, pe lângă conceptele de motivație intrinsecă și extrinsecă, constructul numit de Deci și Ryan, amotivație. Acesta este folosit pentru a descrie lipsa de intenție și motivație a oamenilor. Adică, descrie gradul de pasivitate, ineficiență sau lipsă de scop în raport cu un anumite acțiuni. Dar în teoria auto-motivării, acest tip de letargie vine sub mai multe forme. În primul caz oamenii nu fac nimic pentru că au impresia ca nu sunt suficient de buni pentru a oferi rezultate performante. Acest caz se petrece ca urmare a percepției unei persoane că nu poate controla rezultatul vreunei acțiuni (neputință generală) sau pentru că o persoană percepe că nu poate îndeplini efectiv comportamentul dorit. Este vorba realmente de lipsa de expertiză într-un anume domeniu. Al doilea caz în care apare acest tip de amotivare este mai degrabă din lipsa de interes, relevanță sau valoare, decât din preocupările legate de competență sau control. Oamenii devin amotivați atunci când nu au un interes real pentru acele acțiuni sau când acestea nu au sens pentru ei, mai ales când nu sunt legate de satisfacerea nevoilor. Al treilea caz în care poate apărea amotivația este atunci când individul tinde să fie sfidător sau rezistent la influența altora – la motivația extrinsecă. Acest tip de amotivație este de fapt un comportament sfidător sau rezistent la adresa unei cereri care se opune la împlinirea unor nevoie de bază cum ar fi nevoie de conectare sau nevoia de autonomie.
Bibliografie
Deci, E. L. (1996). Why we do what we do. New York, New York, USA: Penguin Group.
Graham, S., & Weiner, B. (1996). Theories and principles of motivation. Handbook of educational psychology, 4(1), 63-84. Retrieved 01 05, 2023, from Theories and principles of motivation
Ratelle , C. F., Guay, F., Vallerand, R. J., Larose, S., & Larose, C. (2007). Autonomous, Controlled, and Amotivated Types of Academic Motivation:. Journal of Educational Psychology, 99(4), 734-746. doi:DOI: 10.1037/0022-0663.99.4.734
Ryan , R. M., & Connell, J. P. (1989). Perceived Locus of Causality and Internalization: Examining Reasons for Acting in Two Domains. Journal of Personality and Social Psychology, 57(5), 749-761. doi:doi:10.1037/0022-3514.57.5.749
Ryan, R. M. (1982). Control and Information in the Intrapersonal Sphere: An Extension of Cognitive Evaluation Theory. Journal of Personality and Social Psychology, 43(3), 450-461. doi:doi:10.1037/0022-3514.43.3.450
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2002). Handbook of Self-Determination Research. New York, New York, USA: University of Rochester Press. doi:https://www.elaborer.org/cours/A16/lectures/Ryan2004.pdf
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2017). Self-Determination Theory. New York, New York, USA: The Giulford Press.
Ryan, R. M., Plant, R. W., & O’Malley, S. (1995). Initial motivations for alcohol treatment. Relations with patient characteristics, treatment involved, and dropout. Addictive Hehaviors, 20(3), 279-297. doi:doi:10.1016/0306-4603(94)00072-7
Vallerand, R. J., & O’Connor, B. P. (1989). Motivation in the elderly: A theoretical framework and some promising findings. Canadian Psychology/Psihologie Canadienne, 30(3), 538-550. doi:doi:10.1037/h0079828