Imaginea de sine este percepția unui individ asupra propriilor atribute mentale și fizice. Începe cu părinții care le oferă copiilor imagini despre ei înșiși prin comunicare non-verbală și verbală, cum ar fi dacă sunt iubiți sau nu, deștepți sau proști. Pe măsură ce imaginea de sine a indivizilor se dezvoltă, ei învață că au, mai mult sau mai puțin, calitățile ideale (dorite de către cei din jur, în funcție de mediul și era în care trăiesc) pe care ar trebui să le aibă: un cod de conduită și abilități speciale pe care să le prețuiască în acord cu oamenii de la care au învățat aceste norme și valori. De exemplu, adulții pot aprecia să fie curați și ordonați, inteligenți și îndemânatici. Procesul de creare și consolidare a imaginii de sine începe în familie și continuă prin intermediul școlii și al mediului social în care se dezvoltă individul.

Stima de sine este felul în care un individ vede diferența dintre imaginea de sine și imaginea ideală pe care și-a creat-o ca reprezentare din ceea ce a învățat din mediul înconjurător. Va exista întotdeauna un dezacord între imaginea ideală (sinele ideal), așa cum o gândește un individ, și imaginea de sine dezvoltată de acesta. Această diferență este inevitabilă pentru că cele două, sinele ideal cât și imaginea de sine sunt concepte subiective proprii fiecărui individ, așadar fenomenul de dezacord poate fi privit ca ceva normal. Această discrepanță îi poate motiva pe indivizi să dezvolte unele abilități sociale sau să schimbe ceva ce manifestă deja, pentru a simți că se apropie mai mult de acel sine ideal. „Stima de sine poate fi fie globală, fie specifică și există o relație între aceste două fațete ale stimei de sine. Stima de sine globală se referă la un sentiment general de valoare în sine și încredere. Stima de sine specifică se referă la un sentiment de valoare de sine și încredere în ceea ce privește o activitate sau un comportament specific.” (Lawrence, 2006, p. 6)

Conceptul stimă de sine este prezent peste tot în viața modernă. La școală sau la serviciu, în competițiile sportive sau în lumea artistică, oamenii consideră că stima de sine ridicată are un aport covârșitor în succesul în orice domeniu. Este adevărat că încercarea de a crește stima de sine și prevenția unei stime de sine scăzute pare a fi un obiectiv important în societatea zilelor noastre și este un proces perceput pe scară largă ca fiind necesar pentru o viată mai bună a populației.

Stima de sine se referă, la evaluarea subiectivă de către un individ a valorii sale ca persoană. (Orth & Robins, 2014, p. 381). Este important de știut că stima de sine, este așa cum am menționat anterior, un concept subiectiv, el nereflectând în mod absolut talentele și abilitățile obiective ale unei persoane sau chiar modul în care o persoană este evaluată de alții. În plus, stima de sine este în mod obișnuit conceptualizată ca sentimentul că cineva este „suficient de bun” și, în consecință, indivizii cu stima de sine ridicată nu cred neapărat că sunt superiori celorlalți. (Rosenberg, 1965, p. 31). Astfel, stima de sine implică sentimente de auto acceptare și respect de sine, în contrast cu respectul excesiv de sine și auto-mărirea care caracterizează indivizii narcisici (Akerman, și alții, 2010).

Deși fiecare om este diferit în drumul pe care îl urmează în dezvoltarea sa, se pare că există o tendință generală de creștere a stimei de sine de la vârsta adolescenței până în perioada adultă, apogeul fiind în jurul vârstei de 50-60 de ani, apoi observându-se un declin rapid al stimei de sine, până la bătrânețea înaintată.

Ce poate fi interesant pentru această societate modernă în care trăim care pune un accent suficient de mare pe stima de sine, este dacă aceasta este ca o trăsătură de personalitate stabilă sau poarte prezenta fluctuații masive de-a lungul vieții indivizilor. Cu alte cuvinte, o stima de sine scăzută (crescută) rămâne o stimă de sine scăzută (crescută) toată viața, sau avem posibilitatea de a modifica această caracteristică de personalitate spre o mai bună funcționare individuală în societatea și mediul în care activăm?

Datele relevate in două studii longitudinale publicate în anii 2012 si 2013 (Donnellan, Kenny, Trzesniewski, Lucas, & Conger, 2012); (Kuster & Orth, 2013), care acoperă perioade de zeci de ani, susțin mai mult prima variantă. Se pare că stima de sine este o caracteristică relativ stabilă a unui individ, ea manifestând doar schimbări lente de-a lungul timpului.

„Stima de sine globală este, prin urmare, cel mai bine conceptualizată ca un atribut psihologic relativ durabil, care devine din ce în ce mai consistent cu vârsta, cel puțin când luăm în considerare anii dintre adolescență și maturitate. Mai mult decât atât, descoperirile actuale pentru stima de sine globală ilustrează principiul continuității cumulative al dezvoltării personalității, deoarece consistența stimei de sine a crescut odată cu vârsta.” (Donnellan, Kenny, Trzesniewski, Lucas, & Conger, 2012, p. 644)

„Indivizii care au o stimă de sine ridicată la un moment dat sunt foarte probabil să aibă o stimă de sine ridicată un an mai târziu și tot probabil să aibă o stimă de sine ridicată 5, 10 și chiar 30 de ani mai târziu. Același lucru este valabil și pentru persoanele cu un nivel scăzut sau mediu de stima de sine.” (Kuster & Orth, 2013, p. 687). Totuși chiar dacă concluziile studiului precizează că stima de sine este o caracteristică relativ asemănătoare unei trăsături de personalitate, stabilitatea acesteia pe termen lung nu este completă. Așadar, prin intervenții psihologice este posibil ca stima de sine să fie îmbunătățită.

„Importanța stimei de sine nu constă numai în faptul că stima de sine este ridicată sau scăzută, ci și în căutarea stimei de sine – ceea ce fac oamenii pentru a crește stima de sine și pentru a evita scăderea stimei de sine în viața lor de zi cu zi . Deoarece creșterea stimei de sine se simte bine, iar scăderea stimei de sine se simte prost, starea de stima de sine are consecințe motivaționale importante” (Crocker & Park, 2004, p. 393).

Stima de sine ca trăsătura de personalitate, așa cum am văzut mai sus, este puțin influențabilă, ea rămânând scăzută sau crescută pe toată perioada vieții. Însă oamenii pot fi motivați să obțină creșteri ale stimei de sine momentane (a boost of self-esteem) peste nivelul trăsăturii lor de personalitate și să evite scăderile sub nivelul acestei trăsături. Aceste fluctuații au repercusiuni afective puternice și astfel sunt foarte motivante. Prin urmare căutarea stimei de sine se referă la căutarea acelor obiective și motivații care îi fac pe indivizi să aibă succes în domeniile în care investesc resurse cognitive, emoționale, materiale etc, astfel încât să rezulte din această investiție un succes, care va avea ca rezultat, implicit, creșterea stimei de sine momentane și evident apariția unei stări de bine. În mod evident, insuccesul în domeniile în care au fost investite resursele va duce la o scădere a stimei de sine. „Încercarea de creștere a stimei de sine se concentrează nu pe schimbarea trăsăturilor sau a nivelurilor tipice ale stimei de sine, ci pe străduința de a obține creșteri ale stimei de sine peste nivelul „de trăsătură” sau evitarea scăderii stimei de sine sub nivelul tipic sau trăsăturii cuiva.” (Crocker & Park, 2004, p. 393).

Rolul stimei de sine în rezultatele academice au fost o problemă extrem de controversată în ultimele decenii. În 1999 Davies și Brember au publicat în studiu ale cărui rezultate au relevat relații pozitive semnificative însă slabe între sima stima de sine și performanța academică. Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 3000 de copii. (Davies & Brember, 1999) Astfel de rezultate au fost relevate și în alte studii precum în 1999, Bowles. „Cercetarea de până în prezent nu a definit în mod adecvat direcția legăturii dintre stima de sine și performanța academică.” (Bowles, 1999). De asemenea, în 1982, Hansford și Hattie, au publicat un studiu iar rezultatele acestuia au arătat că „s-a stabilit existența unei corelații pozitive scăzute. Cu toate acestea, s-ar putea ca sinele să fie strâns legat de performanță/realizare ca orice altă variabilă subiectivă personală.” (Hansford & Hattie, 1982).

De asemenea, în studiile longitudinale care au investigat cauzalitatea dintre stima de sine și performanța academică, s-au găsit legături slabe și  adesea nesemnificative între cele două. În 2003, Baumeister et al., au publicat un studiu ale cărui concluzii au precizat că „Stima de sine ridicată nu provoacă cu certitudine îmbunătățiri ale performanțelor academice. În orice caz, stima de sine ridicată poate fi rezultatul (printr-o corelație slabă) rezultatelor bune la școală. Alți factori pot sta la baza succesului academic, atât stima de sine, cât și calitatea procesului academic.” (Baumeister, Campbell, Krueger, & Vohs, 2003).

Însă, în evaluarea rezultatelor despre relația între stima de sine și rezultatele academice este nevoie de precauție. „Majoritatea studiilor din acest domeniu au examinat relația dintre stima de sine globală și cea academică (sau conceptul de sine) și performanță” (Humphrey, 2004). Așadar, acele studii care au examinat în mod specific domeniul academic al stimei de sine au arătat relații mult mai puternice cu rezultatele academice. De exemplu „se pare că performanța academică este oarecum mai dependentă de percepțiile pozitive de sine, decât de dorința de a învăța” (Bouffard, Marcoux, Vezeau, & Bordeleau, 2003) sau „conceptul de sine academic și rezultatele școlare sunt cel puțin moderat corelate”  (Marsh & Yeung, 1997)

În concluzie, în ciuda controverselor continue în  jurul relației dintre stima de sine și  performanța academică, nu ar fi înțelept ca educatorii să renunțe la eforturile de a facilita autodezvoltarea la elevi și studenți. Într-un sistem de învățământ care își prețuiește elevii și îi  încurajează să se evalueze pe ei înșiși, ne putem aștepta în  mod realist la excelență pentru toți.

„Copilul cu stima de sine ridicată este probabil să aibă încredere în situații sociale și în abordarea muncii școlare. El va păstra o curiozitate firească pentru învățare și va fi dornic și entuziasmat atunci când i se va prezenta o nouă provocare. Copilului cu stimă de sine scăzută, în schimb, îi va lipsi încrederea în capacitatea sa de a reuși. În consecință, el poate încerca să evite situațiile pe care le consideră potențial umilitoare personal.” (Lawrence, 2006, p. 6).

Cercetarea de față, printre altele, încearcă să atingă această situație. Este adevărat că un student care are stima de sine scăzută va încerca să facă cât mai puțin la școală astfel încât să se păstreze pe partea sigură a existenței sale, fără a încerca să exceleze, ci doar să promoveze? Este adevărat că motivația academică este așadar, suboptimă în cazul unei stime de sine scăzute? Acestea sunt unele dintre întrebările pe care le explorează această lucrare.

Bibliografie

Akerman, R. A., Witt, E. A., Donnellan, B. M., Trzesniewski, K. H., Robins, R. W., & Kashy, D. A. (2010, 09 27). What Does the Narcissistic Personality Inventory Really Measure? Assessment, 18(1), 67-87. doi:DOI: 10.1177/1073191110382845

Baumeister, R. F., Campbell, J. D., Krueger, J. I., & Vohs, K. D. (2003). Does high self-esteem cause better performance, interpersonal success, happiness, or healthier lifestyles? Psychological Science in the Public Interest, 4(1), 1-44. doi:doi:10.1111/1529-1006.01431

Bouffard, T., Marcoux, M. F., Vezeau, C., & Bordeleau, L. (2003). Changes in self-perceptions of competence and intrinsic motivation among elementary schoolchildren. British Journal of Educational Psychology, 73(2), 171-186. doi:https://doi.org/10.1348/00070990360626921

Bowles, T. (1999). Focusing on Time Orientation to Explain Adolescent Self Concept and Academic Achievement: Part II: Testing a Model. Journal of applied Health Behaviour, 1(2), 1-8. doi:https://psycnet.apa.org/record/2000-02910-001

Crocker, J., & Park, L. E. (2004). The Costly Pursuit of Self-Esteem. Psychological Bulletin, 130(3), 392-414. doi:DOI: 10.1037/0033-2909.130.3.392

Davies , J., & Brember, I. (1999). Reading and Mathematics Attainments and Self-esteem in Years 2 and 6 – an eight-year cross-sectional study. Educational Studies, 25(2), 145-157. doi:doi:10.1080/03055699997873

Donnellan, B. M., Kenny, D. A., Trzesniewski, K. H., Lucas, R. E., & Conger, R. D. (2012, 09 12). Using trait–state models to evaluate the longitudinal consistency of global self-esteem from adolescence to adulthood. Journal of Research in Personality, 634-645. doi:doi:10.1016/j.jrp.2012.07.005

Hansford, B. C., & Hattie, J. A. (1982). The Relationship Between Self and Achievement/Performance Measures. Review of Educational Research, 52(1), 123-142. doi:doi:10.2307/1170275

Humphrey, N. (2004). The death of the Feel-Good Factor? School Psychology International, 25(3), 347-360. doi:doi:10.1177/0143034304046906

Kuster, F., & Orth, U. (2013, 03 10). The Long-Term Stability of Self-Esteem: Its Time-Dependent Decay and Nonzero Asymptote. Personality and Social Psychology Bulletin, 39(5), 677-690. doi:DOI: 10.1177/0146167213480189

Lawrence, D. (2006). Enhancing Self-Esteem in the classroom. London: Paul Chapman Publishing. Preluat pe 01 09, 2023

Marsh, H. W., & Yeung, A. S. (1997). Coursework Selection: Relations to Academic Self-Concept and Achievement. American Educational Research Journal, 34(4), 691-720. doi:doi:10.3102/00028312034004691

Orth, U., & Robins, R. W. (2014). The Development of Self-Esteem. Current Directions in Psychological Sience, 23(5), 381-387. doi:DOI: 10.1177/0963721414547414

Rosenberg, M. (1965). Society and the Adolescent Self-Esteem. New Jersey: Princeton University Press.