Acesta este ultimul dintre articolele din această serie, pentru moment. Probabil, pe măsură ce Pământul va continua să se învârtă, ne vom mai întoarce la acest subiect.

Am ales azi să scriu despre bullying-ul cibernetic, mai ales la copii, pentru ca este una dintre formele cele mai la îndemână, cele mai agresive și cele mai puțin vizibile din exterior. Și aleg să scriu asta ca un semnal de alarmă pentru adulții care au în grijă și în sprijin copii, dar și ca atenție spre conștientizare îndreptată către copiii/adolescenții care poate nu știu ce îi poate pândi după colțul unei glume aparent inofensive între colegi sau în grupul de prieteni.

Copilul/tânărul care este hărțuit prin intermediul platformelor de socializare sau prin intermediul aplicațiilor de mesagerie instant poate, în primă fază, chiar să nu fie la curent cu faptul că este ținta unui astfel de atac. De cele mai multe ori se întâmplă ca un grup din proximitatea celui hărțuit să creeze materiale cu potențial ofensator la adresa victimei, materiale care sunt propagate în valuri în diferite grupuri de prieteni, iar cel atacat să afle abia la câteva zile/săptămâni după începerea acțiunii despre ceea ce se întâmplă.

Ne putem imagina cu toții, adulți sau tineri, șocul, dezamăgirea, frustrarea, furia pe care cineva hărțuit astfel, le poate simți în momentul conștientizării situației. Este vorba nu numai de rușinea care apare din distribuirea pe grupuri interne sau externe grupului de prieteni apropiați a unor materiale mai puțin onorabile cât și de dezamăgirea și înșelarea încrederii celui care era convins că prietenii lui nu au cum sa îi facă rău – că de aia sunt prietenii pe lume, să se susțină!

Cum se poate întâmpla totul? Poate din neatenție, poate cu voie, fără ca persoana în cauză să își dea seama de posibilele repercusiuni ale acțiunilor sale, poate din întâmplare, poate din rea voință. Există posibilitatea ca între prieteni, copiii/tinerii să își facă poze sau videoclipuri care îi pun într-o lumină mai puțin bună, în ipostaze poate stânjenitoare, poate amuzante pe moment, dar care pot, prin valuri și alte valuri de redistribuiri să ajungă la cine persoana nu își dorește. Poate la un profesor mai sever, poate la bunica mai conservatoare, poate la mama și tata care au valori stricte, poate chiar la fata/băiatul pe care persoana o place. Și dintr-o joacă inofensivă se poate ajunge la o neplăcere reală.

Toate astea, deseori, pot veni la pachet cu supărarea părinților, îndreptată tot spre neatenția sau neștiința copilului, a celui deja hărțuit, în reproșuri de felul: ”ți-am zis că telefonul nu face bine!”, ”ți-am spus să mai lași gașca și telefoanele alea!”, lucruri care adâncesc și mai mult tristețea, sentimentul de inadecvare și durerea de a trăi această rușine și dezamăgire într-o izolare emoțională.

Ce putem face în cazul în care suntem tinerii din poveste:

• Să avem grijă în ce ipostaze și ce anume pozăm/filmăm/înregistrăm/scriem și să avem grijă pe ce dispozitive sau în ce locuri rămân aceste materiale stocate.
• Să știm că ceea ce fotografiem/filmăm/înregistrăm/scriem pot rămâne stocate pentru foarte multă vreme, poate până dincolo de momentul în care nu vom mai fi prieteni cu oamenii din gașca cu care ne distrăm acum.
• Să știm că internetul nu se limitează la grupul nostru de prieteni, ci că acolo, dincolo de ecranul dispozitivului nostru electronic se întinde o lume virtuală la fel de mare precum cea reală, din care nu cunoaștem o mulțime de oameni – mai mulți nu cunoaștem decât cunoaștem.
• Dacă totuși se întâmplă un astfel de eveniment neplăcut, cu voie sau fără voie, din răutate sau din greșeală, să ne asigurăm că avem în preajmă un adult cu sufletul și mintea deschisă pe care ne putem sprijini.
• Să putem, împreună cu adultul care ne sprijină, să vorbim deschis despre acest ”accident” cu toți cei implicați în poveste: cel care a lansat primul materialul, cei mai importanți oameni din viața noastră care au văzut materialul respectiv și, după caz, să ne cerem scuze pentru acel mesaj sau să dezmințim și să explicăm ceea ce s-a spus/văzut și de ce s-a întâmplat asta.
• Dacă materialul jenant a plecat în lumea virtuală din reaua voință a cuiva, să putem vorbi deschis cu persoana respectivă (împreună cu adultul de încredere) și să îi cerem să dezmintă sau să explice ce s-a întâmplat.

Ce NU putem face:

• Nu putem controla acțiunile și comportamentele celorlalți. Însă putem fi conștienți de pericolele la care ne expunem.
• Nu ne putem ascunde de grup și de influența și puterea lui (”nu putem trăi sub o piatră”). Însă putem să învățăm cât mai multe despre gestionarea situațiilor de acest fel și putem să înțelegem că există rezolvări pentru situații care altfel ni se par ”fără ieșire”.
• Nu putem de fiecare dată să ne facem dreptate singuri și de multe ori nici nu este de dorit. Însă cu siguranță, dacă ne uităm atent în jur, vom găsi un adult care să ne sprijine. Poate fi învățătorul/dirigintele, părinții, consilierul școlar, părinții celui mai bun prieten, chiar cel mai bun prieten, fiecare dintre ei în parte sau toți la un  loc.

În loc de concluzie

Pentru adulți: Nu uitați că la vârste mici situațiile sociale neplăcute pot părea pentru copiii și adolescenții noștri, capete de lume. Nu uitați să vă uitați la aceste situații prin ochii lor și să nu minimizați durerea, rușinea, trădarea, dezamăgirea și toate celelalte emoții pe care le pot încerca.

Pentru copii/adolescenți: Nu uitați că ajutorul este de cele mai multe ori în preajma voastră și nu vă fie teamă/rușine să îl accesați. Oricât de urâtă poate părea o situație socială neplăcută, ea are de cele mai multe ori o rezolvare atâta vreme cât este gândită și pusă în acțiune împreună cu ”adultul vostru de sprijin”.