Despre paradoxul de a fi un părinte modern: protejăm intens în primii ani și uităm uneori cât de multă prezență au nevoie copiii tocmai în adolescență.
Există un paradox interesant în felul în care ne creștem copiii astăzi. În primii ani de viață, universul lor este aproape complet organizat în jurul ideii de protecție. Suntem atenți la tot: la ce mănâncă, la cât dorm, la mediul în care cresc, la emoțiile pe care le trăiesc și la felul în care reacționează lumea la ei. Încercăm, cât putem, să înlăturăm din calea lor orice ar putea deveni o sursă de disconfort sau frustrare, iar această grijă se manifestă uneori până la detalii foarte mici: ”Nu te apropia de gardul viu, sunt insecte. Nu te așeza pe bordură, e praf. Nu alerga prea tare, ai grijă.” În relațiile lor cu alți copii devenim vigilenți și reacționăm rapid atunci când apare o nedreptate sau o dezamăgire. Dacă cineva îi supără, simțim aproape instinctiv nevoia să intervenim, să explicăm, să reparăm, să apărăm. În același timp, suntem atenți la alimentație, la zahăr, la sare, la pesticide, la deserturile de la grădiniță, la calitatea mâncării și la fiecare mic detaliu care ar putea influența sănătatea sau dezvoltarea copilului.
Facem activități de dezvoltare personală, îi învățăm să își înțeleagă emoțiile, îi ducem la ateliere sau chiar la consiliere psihologică, pentru că vrem să crească echipați cu resursele de care noi poate nu am avut parte. În spatele acestor gesturi se află o grijă reală și profundă, dar și dorința de a compensa ceva ce multora dintre noi ne-a lipsit în copilărie. Copiii sfârșitului de secol trecut au crescut într-o lume în care emoțiile nu erau mereu în centrul atenției, iar părinții de astăzi încearcă, într-un fel firesc, să repare această lipsă pentru generația următoare.
Toate aceste lucruri sunt bune. Vin dintr-o grijă autentică și din dorința de a le face copiilor viața puțin mai ușoară decât a fost pentru noi.
Momentul în care copilul „pare mare”
Pe măsură ce copiii cresc însă, apare o schimbare subtilă în felul în care ne raportăm la ei. Când devin suficient de independenți încât să meargă singuri de la școală acasă, când încep să iasă cu prietenii sau să își aleagă singuri ce vor să mănânce la restaurant, începe să se instaleze treptat impresia că pot avea grijă de ei înșiși. Independența lor devine vizibilă în lucruri concrete și, aproape fără să ne dăm seama, tindem să interpretăm această autonomie practică drept maturitate generală.
Aici apare însă o ruptură pe care o observ destul de des. Dacă până în primii ani de școală aveam grijă să le pregătim sandvișuri sănătoase și să ne gândim atent la alimentația lor, spre finalul ciclului primar devine uneori suficient să le punem în ghiozdan o pungă de biscuiți și o cutie cu suc. Dacă în anii de grădiniță fiecare conflict dintre copii ne activa imediat atenția, mai târziu ajungem uneori să trecem mai ușor peste poveștile lor despre certuri sau nedreptăți din grupul de prieteni. Nu pentru că nu ne-ar mai păsa. Ci pentru că, văzându-i mai mari, presupunem că pot gestiona singuri aceste lucruri.
Și încet, fără să ne dăm seama, luăm mâna de pe ei exact în perioada în care lumea lor interioară devine mai complicată ca niciodată.
Adolescența nu este independență emoțională
Adolescenții pot părea, la prima vedere, aproape adulți. Vorbesc ca niște adulți, își revendică libertatea și autonomia, iar uneori chiar își doresc să fie tratați ca și cum ar avea deja toate instrumentele necesare pentru a se descurca singuri. În spatele acestor aparențe se află însă o perioadă de viață extrem de complexă, în care identitatea personală abia începe să se contureze.
Pentru un adolescent, lumea relațiilor devine mai intensă ca oricând. Prieteniile capătă o importanță uriașă, apar primele relații amoroase, conflictele sunt resimțite mult mai acut, iar nedreptățile din grupul de prieteni pot avea o greutate emoțională pe care adulții o subestimează uneori. În același timp, creierul adolescentului este încă în dezvoltare, iar capacitatea de a evalua consecințele sau de a pune lucrurile în perspectivă este încă în formare.
În această perioadă, copiii au nevoie poate mai mult ca oricând de un adult care să fie prezent în apropierea lor emoțională. Au nevoie să fie ascultați, să li se confirme că ceea ce simt are sens și să descopere că experiențele lor nu sunt atât de singulare pe cât le par. De multe ori, simplul fapt că aud povești reale din adolescența părinților — despre greșeli, situații stânjenitoare sau decizii neinspirate — poate fi extrem de liniștitor. Pentru adolescenți, ideea că adulții nu au fost niciodată perfecți poate deveni un sprijin real în construirea propriei identități.
Nava-mamă
Chiar dacă uneori par să ne respingă, chiar dacă există zile în care suntem „cei mai răi și mai stricți părinți”, iar ușa dormitorului se trântește în nasul nostru, părinții rămân pentru adolescenți punctul principal de orientare emoțională. În spatele acestor reacții se află adesea nevoia lor de autonomie, dar și dorința de a verifica dacă legătura cu noi rămâne stabilă.
Într-un sens foarte profund, părinții rămân nava-mamă. Locul în care adolescentul se poate întoarce atunci când lucrurile devin prea complicate, când nu mai știe cum să gestioneze o prietenie care s-a rupt, o trădare, o situație stânjenitoare sau un conflict din grupul de prieteni. Și ce este important este ca noi să le deschidem ușa și să le dăm spațiul de care ei au nevoie să povestească atunci când ei au nevoie. Chiar și atunci când încearcă să rezolve singuri aceste lucruri, simpla existență a unui adult disponibil emoțional le oferă sentimentul că nu sunt complet singuri în fața lumii.
Această prezență nu înseamnă să decidem în locul lor. Adolescenții au nevoie să își construiască propriile experiențe, propriile alegeri și, inevitabil, propriile greșeli. Dar au nevoie să poată verifica din când în când realitatea cu cineva în care au încredere, să își pună gândurile în cuvinte și să primească, fără judecată, o perspectivă mai largă asupra situațiilor prin care trec.
În acest fel, rolul părinților nu mai este acela de a conduce drumul, ci de a rămâne aproape ca reper.
Echilibrul care merită păstrat
Paradoxul creșterii copiilor este că uneori investim o cantitate enormă de energie în protejarea lor în primii ani de viață și retragem prea repede această grijă exact în momentul în care lumea lor devine mai complexă. Pe măsură ce copiii intră în preadolescență și adolescență, independența lor vizibilă ne poate face să credem că se pot descurca singuri și în plan emoțional. În realitate, autonomia practică nu înseamnă încă autonomie emoțională. Faptul că un copil poate merge singur la școală, poate ieși cu prietenii sau poate lua decizii simple în viața de zi cu zi nu înseamnă că poate duce singur toate dilemele și conflictele pe care această etapă de viață le aduce.
Dacă ne retragem prea mult, există riscul ca, pe măsură ce anii trec, distanța dintre părinți și copii să devină tot mai mare. Adolescenții încă încearcă să descopere cine sunt și cum se așază în lume, iar părinții ajung uneori să simtă că nu mai știu foarte bine ce se întâmplă în universul interior al copiilor lor.
Poate că adevărata provocare a în a fi părinte nu este să îi protejăm complet când sunt mici și nici să îi lăsăm complet singuri când cresc. Ci să găsim acel echilibru în care libertatea lor să crească treptat, fără ca apropierea dintre noi să dispară. Pentru că independența autentică nu apare din retragerea părinților, ci din siguranța că ei rămân, în continuare, acolo.
Sigur, există și părinți care rămân la fel de lipiți de copiii lor la vârsta adolescenței și mai târziu precum erau atunci când aceștia aveau un unul sau cinci ani. Sunt părinți care continuă să decidă în locul copiilor, să le organizeze viața, să le rezolve conflictele și să îi țină inconștient într-o formă de dependență emoțională care nu mai are legătură cu grija, ci mai degrabă cu dificultatea de a-i lăsa să devină cu adevărat autonomi.
Între desprinderea prea devreme și simbioza care se prelungește mult dincolo de copilărie se află același lucru pe care îl căutăm, de fapt, în aproape toate relațiile importante din viață: echilibrul. Iar despre această altă extremă — la fel de prezentă și la fel de dificilă — vom vorbi în articolul următor.