Despre părinții care rămân prea aproape
În articolul trecut vorbeam despre tendința unor părinți de a-și lăsa copiii prea liberi, prea devreme, uitând că și la 13, 15 sau chiar 17 ani adolescenții sunt încă, în multe privințe, niște copii. Am vorbit despre momentul în care părintele se retrage prea repede din rolul de sprijin și despre felul în care această retragere poate lăsa adolescentul singur într-o perioadă de viață care este, de fapt, una dintre cele mai complexe.
Există însă și cealaltă fațetă a aceleiași povești.
Dacă într-o extremă părinții se retrag prea devreme, în cealaltă rămân atât de aproape încât spațiul de creștere al copilului devine foarte mic. Sunt părinți care continuă să decidă în locul copiilor lor, să le organizeze viața, să le rezolve conflictele și să îi țină, uneori fără să își dea seama, într-o formă de dependență emoțională care seamănă mai puțin cu grija și mai mult cu dificultatea de a-i lăsa să devină cu adevărat autonomi.
În spatele acestor gesturi se află rareori o intenție de control pur. De cele mai multe ori este vorba despre o teamă foarte umană: teama de greșeală.
Frica de greșeală
Frica de greșeală poate apărea în multe forme atunci când ne creștem copiii. Uneori este frica de greșeala copilului — acea decizie neinspirată care i-ar putea complica drumul sau l-ar putea răni. Alteori este frica noastră, ca părinți, de a nu greși în rolul pe care îl avem. Într-o lume în care creșterea copiilor pare adesea evaluată din toate direcțiile, mulți părinți ajung să simtă că rezultatele copilului spun ceva despre valoarea lor ca adulți.
În acest context, tentația de a preveni orice posibilă eroare devine foarte mare. Intervenim, corectăm, organizăm și controlăm lucruri care ni se par importante pentru viitorul lor. De la gesturi aparent mici — cum ar fi să le pregătim încă ghiozdanul sau să le stabilim programul până la cele mai mici detalii — până la decizii mai mari, cum ar fi alegerea cercurilor de prieteni sau a drumului educațional. Fiecare dintre aceste gesturi poate părea justificat în sine, dar împreună ele pot reduce treptat spațiul în care copilul își poate exersa propriile alegeri.
Uneori, exact dorința de a-i proteja de greșeli ajunge să îi țină departe de experiențele din care ar putea învăța cel mai mult.
Când relațiile copiilor noștri încep să doară
Unul dintre locurile în care această frică devine foarte vizibilă este lumea relațiilor adolescenților. În primii ani, prieteniile copiilor par simple și ușor de gestionat. Copiii împart jucării în parc, schimbă cartonașe în pauzele de la școală și se supără pentru lucruri care se uită repede. Conflictele sunt scurte, iar lumea relațiilor pare, din exterior, relativ ușoară. Pe măsură ce cresc însă, lucrurile se schimbă profund. Prieteniile devin intense și emoționale, apar loialități puternice, iar mai târziu apar și primele relații romantice. Pentru adolescenți, aceste experiențe pot avea o greutate emoțională enormă, chiar dacă pentru adulți par uneori exagerate.
În aceste momente apare adesea frica părinților. Ne sperie ideea că acest copil pe care îl iubim atât de mult ar putea fi rănit de cineva. Iar această teamă, perfect umană, poate uneori să ne întunece judecata. Se întâmplă atunci ca părinții să intervină direct în relațiile adolescenților: să le interzică anumite prietenii, să critice sau să denigreze persoanele din viața lor ori să încerce să rupă o relație care li se pare nepotrivită.
Din interiorul acestor reacții există aproape întotdeauna o grijă autentică. Dar uneori, în încercarea de a-i proteja de suferință, pierdem din vedere rolul pe care aceste experiențe îl au în dezvoltarea lor. Relațiile sunt unul dintre principalele locuri în care oamenii învață cine sunt. Prin ele descoperim limite, vulnerabilități, apropiere și conflict. Dacă aceste experiențe nu apar în adolescență, ele nu dispar din viață. De multe ori apar mai târziu, într-un moment în care miza este mult mai mare.
Copilul ca proiect
În paralel cu aceste intervenții apare uneori o altă tendință subtilă: aceea de a transforma, fără să ne dăm seama, drumul copilului într-un proiect personal. Ne dorim să intre la liceul potrivit, să își aleagă prietenii potriviți, să își construiască obiceiuri sănătoase și să urmeze direcțiile care par să ducă spre o viață stabilă și respectată. Dacă ne-am opri o clipă și ne-am întreba de ce ne dorim aceste lucruri, probabil că răspunsul ar fi simplu: pentru că vrem să le fie bine.
Întrebarea care merită însă pusă este din ce perspectivă privim acest „bine”. Din perspectiva noastră, a adulților care și-au construit deja un sistem de valori și de reușite? Din perspectiva societății, care oferă uneori o rețetă universală de succes? Sau din perspectiva adolescentului care încearcă, pentru prima dată, să descopere cine este el și ce îl face să vibreze?
Spațiul în care cineva devine el însuși
Adolescența este, în esență, perioada în care o persoană începe să își construiască propria identitate. Acest proces nu se desfășoară într-un laborator steril și nici nu urmează un plan perfect. El se întâmplă prin experiențe reale: prin prietenii, prin conflicte, prin succese și prin eșecuri. În aceste situații, adolescenții încep să descopere nu doar cum funcționează lumea, ci și cum funcționează ei înșiși în relație cu ea.
Instinctul părinților este adesea să intervină înainte ca lucrurile să devină dificile. Încercăm să prevenim suferința, să corectăm rapid direcțiile care ni se par riscante sau să eliminăm oamenii care ar putea să îi rănească. Dar tocmai aceste experiențe mai complicate sunt cele care oferă ocazia de a învăța cum se gestionează conflictele, cum se construiesc limitele personale și cum poate cineva să își regăsească echilibrul după o dezamăgire.
Autonomia nu apare în absența greșelilor, ci în capacitatea de a învăța din ele.
Balustrada
Poate că una dintre cele mai dificile mișcări pentru un părinte este să facă, la momentul potrivit, un mic pas înapoi. Nu este un pas de retragere și nici un gest de abandon. Este mai degrabă o mișcare care creează spațiul necesar pentru ca adolescentul să își încerce propriile idei, propriile decizii și propriile drumuri.
Îmi place uneori să mă gândesc la rolul părinților în această perioadă ca la o balustradă. Nu suntem drumul pe care merge copilul nostru și nici pașii pe care îi face, dar suntem sprijinul de care se poate ține atunci când drumul devine abrupt sau când echilibrul devine nesigur. Balustrada nu conduce drumul, dar oferă stabilitate. Este acolo pentru momentele în care cineva are nevoie să se oprească pentru o clipă, să își tragă sufletul sau să verifice dacă direcția în care merge nu este o fundătură.
Poate că adevărata provocare a creșterii copiilor nu este nici să controlăm drumul copiilor noștri și nici să ne retragem complet din el. Ci să rămânem suficient de aproape pentru a fi sprijin și suficient de departe pentru a le permite să devină, cu adevărat, ei înșiși.