Între zburdălnicie și neînțelegere
(sau despre copilul „dificil” care încearcă să spună ceva)
Când comportamentul devine limbaj
Există copii despre care ajungem, la un moment dat, să spunem că sunt dificili. Copii care nu mai ascultă, care răspund, care se opun, care par indolenți sau chiar insolenți, și cu care avem senzația că nu ne mai putem înțelege. Eticheta apare repede, aproape firesc, ca o formă de a pune ordine într-un comportament care ne scapă și pe care nu mai știm cum să îl gestionăm.
Și totuși, între ceea ce numim „dificultate” și ceea ce se întâmplă de fapt în interiorul copilului există o diferență esențială. Pentru că, de multe ori, comportamentul nu este problema în sine, ci forma prin care copilul încearcă să spună ceva ce nu reușește altfel. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că nu știe încă cum, iar noi, prin felul în care reacționăm, ajungem uneori să ne oprim exact la suprafață, acolo unde lucrurile sunt cele mai vizibile, dar și cel mai puțin înțelese.
Am vorbit și în alte contexte despre tendința noastră, ca adulți, de a face lucruri în locul copiilor, din grijă sau din convingerea că așa este mai bine pentru ei. În felul acesta îi menținem, fără să ne dăm seama, într-o zonă de dependență, în timp ce ei au nevoie exact de opusul acestui lucru: să capete autonomie, să își exerseze propriile alegeri și să înceapă să se construiască, pas cu pas, ca persoane distincte.
Momentul în care copilul începe să devină altcineva
În jurul vârstei de 10–11 ani se produce o schimbare pe care, de multe ori, adulții o subestimează sau o privesc ca pe o abatere de la „normal”. Copilul nu mai este doar copilul nostru, ci începe să devină un om în formare, cu propriile nevoi, cu propriile întrebări și cu o dorință tot mai clară de a se diferenția. Această diferențiere nu este un act de răzvrătire gratuită, ci primul pas necesar al devenirii. Pentru a ajunge să fie el însuși, copilul are nevoie să iasă, treptat, din modelul în care a crescut, să testeze limite, să pună întrebări, să aleagă diferit, chiar și atunci când aceste alegeri nu sunt cele pe care le-am face noi. Este un proces uneori incomod, alteori dezordonat, dar profund necesar.
Dificultatea apare în momentul în care noi, adulții, continuăm să funcționăm ca și cum această transformare nu ar exista. Continuăm să impunem, să corectăm, să trasăm direcții, convinși că știm ce este mai bine, fără să ne mai oprim să vedem dacă ceea ce considerăm potrivit este, în mod real, potrivit și pentru copilul din fața noastră. În lipsa acestei ajustări, relația începe să se tensioneze, iar copilul începe să caute alte forme prin care să își facă loc.
Între ceea ce trebuie și ceea ce este
În viața de zi cu zi, tensiunea se vede în lucruri aparent mărunte, dar repetate constant. Îi spunem copilului ce să învețe, ce contează și ce nu, ce discipline sunt importante și care pot fi lăsate deoparte, cum să se îmbrace, cum să vorbească, cum să se poarte. Îi spunem, de fapt, cum ar trebui să fie, plecând de la ceea ce credem noi că îl va ajuta să reușească. În spatele acestor mesaje se află, de cele mai multe ori, grijă și responsabilitate. Însă, în același timp, se pierde contactul cu realitatea concretă a copilului. Pentru că, dincolo de „trebuie”, există un copil cu anumite înclinații, cu interese specifice și cu un mod propriu de a înțelege lumea, care nu se suprapune întotdeauna peste modelul nostru.
Vedem uneori copii care nu performează în direcțiile pe care le considerăm esențiale, dar care au o profunzime și o atenție remarcabile în alte zone; copii care nu se regăsesc în matematica impusă, dar care scriu, creează, repară, observă sau înțeleg lucruri pe care noi nu le mai vedem. Și totuși, în loc să ne apropiem de aceste direcții, încercăm să îi aducem înapoi în tiparul nostru, convinși că acela este singurul valid.
Revolta care ascunde o resemnare
În acest context, ruptura nu apare brusc, ci se construiește încet, aproape pe nesimțite. Copilul începe să simtă că nu este văzut pentru ceea ce este, că nu este ascultat cu adevărat și că nu are un loc real în care să existe cu propriile lui alegeri. În același timp, i se cere constant să devină altceva, să se apropie de o formă pe care nu o înțelege pe deplin și în care nu se regăsește. Reacția care apare nu este, în esență, o opoziție gratuită, nicio lipsă de bunăvoință, ci rezultatul unei tensiuni care crește în interior până când nu mai poate fi dusă. Copilul devine indolent, răspunde, refuză, pare că nu îi mai pasă. În spatele acestei aparente nepăsări se adună, de fapt, multă oboseală și multă neputință. Este felul în care spune, fără să poată formula altfel, că nu mai găsește o cale prin care să fie văzut și acceptat.
Atunci când un copil sau un adolescent spune, uneori apăsat, alteori aproape sfidător, „nu-mi pasă”, nu asistăm la o retragere rece, ci la un punct de cedare. În spatele acestor cuvinte se află, de multe ori, un copil care a încercat de mai multe ori decât vedem noi. Un copil care a vrut să fie pe placul părintelui, al profesorului sau al adultului de care are nevoie, dar care s-a lovit, repetat, de sentimentul că nu este suficient. Oricât ar fi făcut, a rămas mereu acel „mai mult” pe care nu a reușit să-l atingă. De fapt, în spatele lui „nu-mi pasă” există un „îmi pasă de fapt atât de tare și mă doare infinit că nu reușesc”. Într-un astfel de loc, dorința de a încerca nu dispare brusc, ci se transformă. Se transformă în oboseală, apoi în frustrare, iar în cele din urmă într-o retragere dureroasă. „Nu-mi pasă” devine o formă de protecție împotriva unei noi dezamăgiri, pentru că dacă nu mai încerc, nu mai pot eșua în ochii tăi. Dacă spun că nu-mi pasă, poate nu mai doare atât de tare faptul că nu reușesc să ajung acolo unde ai nevoie să fiu.
Există însă și o altă față a acestui „nu-mi pasă”, mai tăcută și mai greu de observat. Este momentul în care copilul nu mai este dezamăgit doar de ceilalți, ci de el însuși. A încercat, s-a străduit, a vrut să fie bun, dar s-a simțit, de fiecare dată, în urma așteptărilor, fie ale sale, fie ale lumii din jur. Iar această repetare a sentimentului de „nu sunt suficient” erodează încet încrederea și dorința de a continua. În acest punct, „nu-mi pasă” nu mai este doar o reacție, ci devine o formă de renunțare care doare. O renunțare la efort, dar mai ales la speranța că ar putea fi, la un moment dat, suficient. Este o liniște aparentă care ascunde multă agitație interioară, un fel de a spune „nu mai pot” fără să aibă cuvintele pentru asta.
Spațiul în care copilul poate deveni el însuși
A spune toate acestea nu înseamnă a încuraja lipsa de direcție sau abandonul școlar. Dimpotrivă, înseamnă a susține ideea că fiecare copil are nevoie să își găsească acel loc în care poate crește cu sens, nu doar să bifeze etape impuse. Copilăria și adolescența sunt perioadele în care începe această căutare, iar ea are nevoie de timp, de răbdare și, mai ales, de susținere. Nu toți copiii vor excela în aceleași domenii și nu toate drumurile valoroase arată la fel. Însă fiecare copil are un loc în care poate deveni bun, dacă este lăsat să îl exploreze și dacă este însoțit, nu împins.
Am întâlnit copii considerați „slabi” sau „problematici”, care, atunci când au fost ascultați cu adevărat, au putut vorbi ore în șir despre ceea ce îi pasiona. În acele momente nu mai erau nici indolenți, nici insolenți, ci vii, prezenți și implicați, pentru că, în sfârșit, erau văzuți acolo unde conta pentru ei. Poate că uneori este nevoie să ne oprim și să ne uităm la copilul din fața noastră fără filtrul așteptărilor noastre; să-l vedem pentru ceea ce este, pentru ceea ce poate și pentru ceea ce reușește, chiar dacă acel „reușește” înseamnă, într-o zi, doar jumătate de pas. Pentru că în acea jumătate de pas există încă dorință, există încă viață și există încă posibilitatea de a merge mai departe.
Iar dacă acel pas este văzut, nu minimalizat, copilul nu se dezarmează, ci, încet, începe să prindă din nou curaj. Nu pentru că i se cere mai mult, ci pentru că simte că, în sfârșit, este înțeles.